Share
rotate background

PSD ca Partid al Ascensorului Social

Ma preocupa de o vreme clivajul social in care se desfasoara dialogul in dulcea noastra tara, care implineste curand 100 de ani rotunzi. Foarte putin pentru o tara, de exemplu Chile avand 200 de ani de la declararea independentei. Si mai putini ani pentru democratie si pentru traitul impreuna,
 
In ultimii 200 de ani, de undeva de la revolutia lui Tudor Vladimirescu, s-au intamplat multe pentru a favoriza masele largi de oameni. Multe, dar nu destule. S-au improprietarit taranii, s-au desproprietarit bisericile, s-au infiintat scoli pe scara larga si s-au alfabetizat aproape toti oamenii, s-a crescut speranta de viata samd.
In tot acest timp, de vreo 2-3 ori, mai ales in ultimii 80 de ani, s-a aruncat la colt o anumita parte a elitei intelectuale si culturale. Plus a celei politice. Prima data s-a intamplat in anii 30, prin regimul autocratic al lui Carol al II-lea, care a tras pe dreapta evreii si simpatizantii si a sfarsit prin masacrele legionare. A urmat implinirea in urmatorii 20 de ani, prin aruncarea in temnita, dizgratie sau in exil a unei mari parti a intelectuatitatii, dar mai ales a elitelor locale. Peste noapte, cei care nu aveau pamant, cei care nu aveau sansa sa sara din conditia lor au fost promovati pentru ca aveau conditie sanatoasa. Deci, in anii 40-60 s-a rascolit Romania, asa cum era ea, in afara de razboi, prin reconfigurarea “leadership-ului” politic, economic si intelectual.

Ascensorul social” episodul 1.

Au fost ani grei pentru toata lumea, incet incet, lumea s-a adaptat, Pana ce s-a produs criza economica din 1980-1985, ce a declansat faimoasa plata a datoriei externe. La momentul respectiv de circa 11.4 miliarde de dolari, imprumuturi pe perioada foarte scurta, in majoritatea lor. Iar cele 11 miliarde de dolari erau raportate la un PIB de sub 37 miliarde de dolari. Estimarea este ca s-a fortat cresterea planurilor de productie in anii 70 pe baza creditelor, ceea ce a dus la criza din 81-82, cand Romania a fost aproape de default. In perioada 50-70 s-au construit foarte multe zone urbane, s-a fortat urbanizarea populatiei rurale, s-a extins scoala obligatorie la 8 clase minim si s-au extins destul de multe universitati. Nu aratau toate prea bine in 89, dar cu siguranta exista un mimetism al dezvoltarii industriale din vestul Europei, America si Japonia. Inclusiv prin electronica, petrochimie, productia de masini unelte. 

Ascensorul social episodul 2.

Anii 90 au aratat inca o data limitele filozofiei economice si politice romanesti, ani in care s-a demontat majoritatea industriei. Cei cu o minima expunere la informatie au preluat diverse ramuri ale industriei sau ale politicii. Multi din securitate -care a fost locul unde multi tineri capabili au fost recrutati la un moment dat pe baza doctrinei nationalismului din serviciile secrete- au preluat afaceri, conexiuni sau partide. Ca in orice tranzitie, s-au facut averi peste noapte, s-au reasezat lucruri si banii negri s-au albit in cei 30 de ani. Intre timp, din dorinta unei spoieli de profesionalizare a administratie, s-a cerut studii superioare pentru majoritatea functionarilor. Iar societatea a raspuns prin infiintarea facultatilor particulare. Calitatea studiilor a fost dubioasa in destul de multe cazuri, iar concentrarea pe diploma si nu pe acumularea de cunostinte a fost o caracteristica a ascensorului social al anilor 1990-2000. Putem vedea acum oameni ce studiau la acele facultati private in pozitii cheie si estima valoarea medie a studiilor acumulate. Imi aduc aminte, ca student la sfarsitul anilor 90, care era perceptia despre facultatile respective. Punand lucrurile in context, a fost o solutie rezonabila la cresterea accelerata a cererii de studii, care nu era sustenabila pe termen lung. Sa ne aducem aminte ca in 1996-2006 inca studia cohorta finala a “decreteilor” la care se adaugau ca amatori de studii cei care nu au avut sansa asta inainte de 90. 
 In acelasi timp, un efect pervers al ascensorului social se manifesta prin impingerea la periferia studiilor a liceelor asa numit industriale si a scolilor profesionale. Desigur, in contextul inchiderii intreprinderilor comuniste, a dorintei de progres (prin obtinerea unui job in servicii, nu in manufactura), solutia transformarii acestora in licee a parut naturala si nu a intampinat decat comentarii marginale. In 2003, scolile profesionale s-au rebotezat scoli de arte si meserii (SAM), liceele mai bune au inceput sa devina colegii nationale, iar guvernele urmatoare au continuat cresterea numarului de locuri in licee si plafonarea lor in SAM-uri. 
Revenind la ascensorul social, in mentalul colectiv exista perceptia ca ai progresat daca ai o profesie care nu presupune munca fizica, prin urmare parintii au incurajat copiii sa urmeze licee, eventual facultati, in speranta unui salt in conditia lor sociala. In acest context, unii au reusit sa se angajeze si sa faca o cariera in mediul privat (foarte tulbure in aceasta perioada), altii au urmat o cariera in administratie, iar altii s-au implicat in politica. Politica a fost vazuta ca o meserie murdara, plina de compromisuri si de oameni care nu au fost intotdeauna verticali. De unde si sfaturile parintilor pentru cei care reuseau in mediul privat sa lase politica deoparte. Prin urmare, un alt segment al societatii s-a implicat cu arme si bagaje in aceasta zona. Mediul privat si-a concentrat afacerile in zona de vest a tarii, in aglomerarile urbane mari, care ofereau posibilitati de profit mult mai mari. De acolo si concentrarea carierelor din mediul privat in orasele mari si foarte mari, plus marginal in cateva fabrici din vestul tarii si zona Constanta.
Functionarii publici, necesari in toate judetele, au fost adresati de partidele politice in functie de interes, mai intai de PD – care a speculat major dorinta de separare de comunisti a noilor functionare, apoi de PSD, care a crescut salarii, a acordat atentie functionarilor si a lucrat in general pentru ei. In paralel, partidele care au adresat nucleele de oameni care faceau cariera in mediul privat puneau pe seama functionarilor publici multe din relele din Romania. Sa ne aducem aminte de faimoasele sloganuri ” eu va platesc salariul, bah!”. Lucru probabil de neacceptat in mediul privat de la proprietarul afacerii.

Ascensorul social episodul 3

In anii 90, dar mai ales la sfarsitul anilor 2000, multe persoane au ales calea emigratiei economice. Cu o infrastructura slab dezvoltata (inca), cu preturile pentru forta de munca inca jos in Cehia, Polonia, Ungaria, Romania avea surplus de forta de munca si multe persoane dornice sa isi implineasca macar potentialul economic in alta tara. In anii 2000, foarte multe din joburile generate de cresterea economica din Italia si Spania au fost acoperite de romani, care aveau avantajul apropierii lingvistice. In general, primele joburi erau in zona de ingrijire a batranilor, agricultura, constructii, baruri, cel mai probabil prostitutie si trafic de ce-o mai fi, care au generat marele val de emigrare ce a dus la 4 milioane de romani traitori in strainatate. Aceasta politica de emigrare a avut efecte masiv pozitive pentru o vreme, date de numarul de remitente (ce bani trimiteau oamenii in tara), si de povara redusa pe sistemele sociale – mai putin somaj, mai putine cheltuieli in sistemele de sanatate, uneori si de invatamant. 
In plus, cei care lucrau in strainatate au putut afisa o prosperitate care le-a ridicat nivelul social, dublate de o educatie data de traiul in sisteme sociale mai mature decat cele din Romania. Implicarea lor in miscarile politice din Romania a fost marginala, dar decisiva, mai ales in alegerile prezidentiale. In momentul de fata, foarte multe familii de romani sunt integrate in tarile de adoptie, iar joburile lor sunt dintre cele mai diverse, de la CEOs pana la badante. Exista antreprenori romani de succes in tarile de adoptie, cercetatori, ba chiar au mijit mugurii implicarii politice a unor romani in tarile de adoptie.

Ascensorul social episodul 4

Ajungem usor usor in perioada post criza, cand aparatul de functionari de stat a fost atacat masiv, prin reduceri de salarii si pozitionarea in zona de inamic public, datorita numarului prea mare de functionari comparat cu ce nevoie exista. Polarizarea societatii a fost data de miscarile politice, care reliefau un adevar crud – aparatul administrativ nu e pe masura provocarilor anilor 2010-2020, fara a propune o alternativa pentru cei care ar fi fost dati afara din sistem. Daca ne uitam unde cei mai putin performanti din administratie, cu siguranta ii vom gasi in comunele sarace – cine s-a stabili acolo?!, in zonele de administratie pline de nepoti, fini si cumatri. Aceste persoane isi doresc o viata mai buna si vor folosi optiunea oferita de PSD de a fi un pas mai sus pe scara sociala. La fel, politicienii vor aparea din randurile acestor oameni, dorind sa isi adauge parerile in spatiul public, sa reprezinte interesele acestor oameni si sa isi legitimeze actiunile printr-un nimb nationalist. 
Politicienii locali au exercitiul compromisului, al negocierii si sunt deseori convinsi ca isi salveaza poporul. Alternativa reala nu exista decat in orasele mari, unde dependenta de actiunile statului e limitata, iar concurenta pentru diverse joburi e destul de mare pentru a igieniza concursurile pana la un nivel semi-acceptabil. In rest, succesele locale sunt date mai degraba de intamplare, iar conservatorismul romanesc, miscarile ortodoxe si protestante se intalnesc pentru a desavarsi mentinerea status quo-ului

Ascensorul social episodul 5

 Pensionarii au fost intotdeauna o masa de manevra electorala. S-a speculat dependenta de deciziile statului si disciplina politica a celor trecuti de prima tinerete. Atunci cand principiul contributivitatii nu ajuta in cresterea nivelului de trai a unei parti importante a populatiei, intervine factorul politic. Cresterea pensiilor nu e ceva rau in sine, dubioase sunt sursele de finantare pe termen mediu si lung, care nu sunt explicate. Am auzit o parere, pe care o impartasesc, ca Romania ar putea planifica sa plateasca pensii din incasarile de la bugetul de stat, nu numai din contributii. O alta alternativa nu vad, dar nici un alt partid decat PSD nu a adresat coerent problema pensiilor din Romania. Probabil ca PSD nu a rezolvat corect problema pensiilor, dar a comunicat o solutie, a implementat ceva si asta a generat emulatie in randul pensionarilor. Prin scaderea veniturilor reale, pensionarii se duc in jos cu ascensorul social, iar PSD le pate da macar impresia ca raman pe loc. Mai ales celor care au pensii sub 3-400 EUR. Aproape amuzant este ca PSD se comporta ca un fel de extrema dreapta, atacand segmentul celor cu venituri minime garantate (VMG), prin legea care ii obliga sa munceasca practic pentru cei din zona lor.Persoane juridice, persoane fizice autorizate, întreprinderi individuale sau întreprinderi familiale pot face o solicitare la primărie dacă au nevoie de forţă de muncă pentru activităţi sezoniere, iar primarii îi repartizează către aceştia. Practic, pe lângă munca în folosul comunităţii, beneficiarii de VMG sunt obligaţi să presteze muncă sezonieră a cărei plată este negociată cu firmele. La două refuzuri, pierd dreptul la VMG. (adev.ro/pbdm2j)

CONCLUZIE

Facand un sumar, numarul celor din aparatul de stat, din companiile care desfasoara afaceri conexe plus numarul pensionarilor este o zona indeajuns de atractiva electoral pentru a mentine PSD la putere pe termen lung. Cei care nu ar avea sanse mai bune intr-o competitie directa vor favoriza actiunile PSD-ului in lipsa unei alternative, oricare ar fi ea. PNL are o imagine tulbure in acest moment, nereusind sa propuna ceva, doar sa contrazica pe alocuri PSD. USR se concentreaza pe justitie si are succes in orasele mari si segmentele de populatie care nu prea depind de stat. MRO nu e testat la urne, ALDE e un alt PSD pentru cei care se revendica cu vederi de dreapta si nu accepta sa fie asociati cu PSD, iar PMP se dizolva. A aparut ProROmania, cu un aparat de partid bine intins in teritoriu, Demos – care e un vis frumos, dar inca nu se coaguleaza o alternativa coerenta la ascensorul social propus de PSD. Fie prin educatie, fie prin dezvoltarea accelerata a infrastructurii, prin ceva care sa fie o alternativa reala la programul de guvernare. Iar alternativa asta sa poata fi transmisa catre populatie. Deocamdata, in afara de PSD, doua concepte au fost transmise in ultimii 30 de ani ca alternativa la ascensorul social PSD: cei 15.000 de specialisti – un esec cumplit – si cota unica de impozitare din 2004 – cu efecte major benefice.
Deci, cine poate aduce o oferta electorala coerenta si poate dezvolta un aparat de partid atat la orase, cat si la sate?
Cine poate pune la un loc interesele celor care lucreaza in mediul privat, poate motiva pe cei din Europa sa se intoarca acasa sau sa contribuie la dezvoltarea economica, sa aiba grija de functionarii publici si de pensionari intr-un mod coerent. Cine poate ataca baza electoratului PSD macar in anumite zone, fara a se baza doar pe tema justitiei.?
Referinta:
http://www.contributors.ro/cultura/criza-datoiei-externe-a-romaniei-1980-1985/
https://elpais.com/elpais/2018/06/15/opinion/1529084005_353787.html
http://cursdeguvernare.ro/oecd-ascensorul-social-s-stricat-aproape-5-generatii-pentru-ca-un-descendent-dintr-o-familie-saraca-sa-ajunga-la-salariul-mediu.html

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *